Rasarit. Αnatoah - Luiza Barcan
.In acea tacere vrajita de rasarit cazut pe ganduri, vorbesc exclusiv mainile; vorbesc si asculta, din cand in cand oprite din lucru de o boare venita dinspre o alta lume, parca; si, totusi, e lumea noastra, murmur. Cand ma gandesc la Sandu si Luiza, mi-i imaginez pe amandoi lucrand in tacere, unul langa altul, umar la umar, inima in inima, suflet in suflet, duh in Duh, "contempland lumea vazuta si simtind adierea lina si inmiresmata a celei nevazute", la poalele unei manastiri din lemn, intr-o padure din creierul muntilor romanesti, invadata de luminile contradictorii ale rasaritului si de umbrele generoase ale unor smochini uriasi, ca cei din preajma Cetatii Efesului sau a Grotei celor sapte adormiti, sau ca cel in crestere, plantat de nea Georgica, vecinul Luizei, in curte.