Rezonantele biblice si ecourile de inceput si temelie de lume nu-s chiar o mangaiere, de multe ori, iar personajul care da numele romanului Anei Barton nu constituie o exceptie.
Copii si parinti in pandemie (Editura Vremea), Neterminatele iubiri (Editura National). Dar le ia omul si le plimba prin gura, prin gat, le trage-n piept, le mesteca bine, le-nghite, le metabolizeaza, le excreta sau le transpira, le regurgiteaza sau le scuipa, le tavaleste prin ambrozie si nectar, prin smirna si tamaie, prin pesmet si prin ou, prin malai cu sare, prin tarina si prin balti cu mormoloci, prin plans, ras, oftat si cruce, prin el si prin altii, si le da drumu-n lume, asa, tavalite, vinete pe maini si pe picioare, machiate daca le trimite la baluri sau la-ntalniri de afaceri ori de-o bruma de nesinguratate, le spala si le piaptana, le da cu parfum, le da doua palme, sa fie rosii-n obraji, natural, ce dracu’, si-apoi, ostenit, fara suflu, omul se culca pe dusumeaua din inima lui, pe cuvintele goale, nebaute, nemancate, care traiesc de-a valma si n-au vazut inca lumina zilei si intunericul noptii, n-au vazut alti oameni in afara stapanului lor, care nici nu le cunoaste inca. Ophanim e timp conjugat in poveste, o intersectie a vocilor in care se revarsa si se cauta mai multe generatii, e simtul hiperdezvoltat care le cuprinde, le traieste si, mai ales, le numeste pe toate.
